miercuri, 21 octombrie 2009

DELICT INTELECTUAL

Credeam ca blogul acesta s-a nascut mort. Ca nu voi posta nicicind nimic, fiindca l-am pornit oarecum impulsiv, dupa care mi-am pierdut interesul. Adica ... "Si ce? Acu' o sa-mi dau teme de una singura, in speranta ca poate ma baga cineva in seama?"
Nu pentru ca as gindi astfel despre bloguri in general - desi... am dat peste destule "aflari in treaba", chiar daca nu ma ostenesc sa le caut si nici nu ma intereseaza in mod special - ci, mult mai simplu, fiindca nu simt decit arareori nevoia de a-mi asterne gindurile in forma scrisa.

Si totusi. Astazi ceva a izbutit sa ma scoata din sarite suficient pentru a pune in discutie subiectul plagiatului si
furtului intelectual, fie si de va fi sa ramina sub forma de monolog.
Morala mea de roman nascut, crescut si intemeiat pe foame de informatie mai mult sau mai putin culturala este una deosebit de laxa atunci cind vine vorba despre piratare si "copy right". Consider piratarea muzicii, filmelor si a programelor de calculator o forma de haiducie. O redistribuire care vine sa reduca pina la anulare handicapul intelectual generat de nivelul redus al venitului / cap de locuitor. Period. Cui nu-i place, sa scrie acasa! In ceea ce ma priveste, cred ca autorii acestui tip de delict sunt cu mult mai demni de a li se ridica statui in locuri publice decit majoritatea politicienilor fosti, actuali si viitori, indiferent de cita propaganda li se va fi facut vreodata in manualele de istorie. Contributia "delicventilor" in cauza la sincronizarea culturala si profesionala cu "lumea libera" (HA! Sintagma asta ar putea sa ma stirneasca sa postez si a doua oara!) este net superioara oricarei aiureli decise sau emise vreodata de acesti incurca-lume umflati de fite si pretentii pe bani publici.

Asadar. Ceea ce m-a scos din sarite si mi-a tulburat homeostazia a fost un cu totul alt tip de furt intelectual. Anume acela in care cineva, oricine, isi insuseste munca de creatie si/sau cercetare a altcuiva pretinzind ca ar fi productie proprie. Cu seninatate; ca pe un fapt normal si aproape de la sine inteles. Fara urma de jena sau rusine, ba dimpotriva, afisind mirare ofuscata si o atitudine de victima atunci cind actul de plagiat grosolan a fost demonstrat public. Nu va imaginati ca ma refer la vreun citat sau idee a carui autor a fost omis de la a fi mentionat intr-o nota de subsol. Nope. Aici a fost vorba despre a lua o lucrare straina incheiata, imediat recognoscibila in anumite conditii, si de a o prezenta ca fiind propriul concept.
Acelasi lucru cu a lua un text sau cercetare stiintifica familiare doar unei culturi periferice sau grup restrins de persoane, a il/o traduce si prezenta drept creatie proprie. Sau a suti un proiect sau roman din sertarul cuiva si a il/o prezenta editurii sau publicului sub propria-ti semnatura. Sau... Exista variatiuni nenumarate pe aceeasi tema si cu aceeasi semnificatie.
Si peste cele de mai sus, seninatatea. Faptasul pozind in victima; in absenta autorului real calaul am fost eu. Faptasul insa nu poza, ci nu isi intelegea actul ca delict. Ii lipsea organul pentru aceasta; nu isi pusese nicicind problema si nu privise niciodata o fapta similara din postura si perspectiva autorului de drept privat de munca sa. Era asemenea sugarului inainte de a fi realizat limitele propriului corp si inainte de a se descoperi ca entitate fizic diferita de mama. Functia de a i le revela a revenit calaului.